Copilul perfect

Alex stă în faţa oglinzii. Dezbrăcată, dezbrăcat!? Şi oglinda tace, cumva vinovată şi ea pentru ceea ce vede. Alex suferă şi nu înţelege. Nu înţelege de ce nu e ca ceilalţi, indiferent de care parte a plăcerii s-ar afla. Deşi, povestea nu e despre plăcere. Povestea e despre un tată care ştie că are un copil perfect. Şi trebuie să-l apere. De lumea dinprejur şi de el însuşi. Şi de asemenea, să-l apere chiar şi de cei care-l iubesc. În principiu, XXY e de văzut, nu de povestit. Delicateţea, emoţia şi candoarea acestui film nu pot fi povestite. Pentru că le descoperi doar în privirile personajelor, în tăcerile lor, le intuieşti în ceea ce nu se spune printre ce e spus. Un Ricardo Darin care-mi place din ce în ce mai mult a reuşit să mă mişte mai ales în scena de final, când Alex îi ia mâna şi şi-o pune după umăr. Fază la care Georgeta a exclamat: „Ce se mai iubesc aştia doi! Ce tati mişto!”